Confesiunile unei cadâne

Un roman emoționant despre pasiune, iubire, maternitate, aventură, despărțire și noi începuturi prin speranță și forță spirituală alături de Emanuela...

Fragmente:

Acum plătește scump prețul alegerilor sale. Și-a jucat jocul vieții așa cum a simțit iarăși acum în jurul său destinul a construit o ușă secretă ca un zid impenetrabil, ca un obstacol al împlinirilor sale, ce o țin legată de trecut pentru că nu i-a descâlcit sensul și nu știe unde a greșit așa de mult încât să plătească prețul.

În lumea ei imaginară își dăduse seama că nu este decât ea cu ea și atât, fără personaje dornice să o scoată din eclipsa în care căzuse secerată de amintirea accidentului. În cele câteva săptămâni de abandonare atât cât stătuse ea cu ea închistată în menghina căruciorului și a patului era ca o epavă în derivă care își căuta malul după ce catargul se rupse aiurea, ciocnit de un țărm necunoscut. Era într-o beznă totală. Mintea îi juca feste. Visa cu ochii deschiși ziua, iar noaptea aluneca în coșmaruri. Se vedea urcată pe un turn și cădea într-un gol imens și negru. Alteori călătorea printr-un tunel lung și luminița de la capătul tunelului nu o putea atinge nicidecum. Când se apropia de frontiera dintre real și ireal totul se spulbera și visul o lua de la capăt. Pare ciudat dar sunt trăiri care lasă amprente țesute ce duc la răni și traume emoționale.

S-a destăinuit doar câtorva persoane din viața sa, dar într-un final și-a dat seama că este doar ea cu ea și atât. Fiecare a ascultat-o din compasiune. Meritul lor era că se încărca din conversațiile cu ei doar pentru a se simți nepărăsită și uitată. Un timp chiar s-a simțit bine așa. Odată cu trecerea timpului așteptarea devenise prea grea, devenise prea singură doar ea cu ea și fetele care o îngrijeau. Oare cum să-și îmbuneze așteptarea aceasta care o ardea ca un fier înroșit ca un rug aprins fără flacără și fără jar?...

 Capitolul 6

Fiecare femeie este o poartă spre sufletul unui bărbat

A închis ochii și a contemplat liniștea serii. A întâlnit mulți bărbați, care mai mult a rănit ea, dar nu credea că acum va trebui ca să plătească totul prin suferința singurătății sale.

Era totuși o femeie tânără și frumoasă. Când o femeie tace, o face pentru că este rănită. E la intersecție de a face noi alegeri poate, sau va rămâne blocată în amintirile sale. Acum ea se afla la o intersecție a gândurilor. Singurătatea o sperie pentru că i se părea sinistră și rece.

Ciudat...

Ea care a îngenunchiat orice bărbat ce soarta îi scoase în cale, se simțea neputincioasă și fără vlagă. A plâns până a simțit lacrimi de vindecare, sau au fost lacrimi de milă pentru ea, pentru că nu a știut cum să aibă grijă de ea și de dragostea sa, dar au fost lacrimi de putere după atâta timp în care nu schițase nici o umbră de durere. Era totuși o femeie cochetă și dorită în ciuda vârstei. Acum se simțea în postura de observator al vieții sale, unde viața nu ia niciodată nimic, ci doar dăruiește câte ceva. Ei i-a dăruit un copil și era cea mai fericită. Și asta pentru că iubirea și viața sunt una.

A cunoscut iubirea îmbrăcată în senzualitate, dorințe ce i-au aprins cele mai sălbatice pasiuni. Și-a scris povestea îmbrăcată între limitele obsesiei și eternitatea clipei. Și-a creionat aventurile ce i-au dezvăluit ce înseamnă ca să fi dorită și acceptată de cel mai frumos bărbat așa cum credea ea.

Și-a povestit nu numai viața dar și destinul pierdut în întuneric, care încerca totuși să găsească drumul spre lumină.

Inimă instabilă dornică mereu să respire prin pasiune, un trecut care o urmărește mereu, dar care iese la suprafață mai puternic și mai periculos decât s-ar aștepta. Își dorește să scape de amintiri, să renunțe la tot, să scape de vina care îi apasă sufletul, de dorințele din trecut transformate în pasiune, să se rupă în mii de bucăți, crezând că este ultima soluție de a nu se lăsa înfrântă.

Fiecare bărbat intrat în viața sa este o filă de jurnal. Știe că este un pic egoistă și este greșit ceea ce face, că se amăgește de multe ori, dar nu se poate opri. Ochii ei negri ca tăciunele a captivat și nenorocit mulți bărbați. Câțiva pistrui aruncați așa ca o galaxie pe pomeții ei te îndeamnă să vrei ca să-i numeri.

La naiba...

Chiar a înnebunit mulți bărbați. Și acum stă și își contemplă doar amintirile, singură și goală pe dinăuntru. Picăturile de ploaie îi alunecă printre gene, luptându-se ca să nu clipească. Nu vrea să iasă din contemplare căci astfel le-ar pierde rostul amintirilor.

Simte și acum atingerea degetelor lui Murad, în întuneric, atunci când erau împreună. Nasul ei ud îl ademeni printr-un gest ce îl îndemnă să îi șteargă cu podul palmei o picătură jucăușă ca o lacrimă pierdută. Nu poate uita nici acum atingerea degetelor lui ca niște descărcări electrice ce îi amorțea tot corpul. Respirația îi stă. Emoțiile joacă în inima sa un tangou, iarăși mintea este plecată cu sorcova pe undeva.

Răsuflarea lui îi îngheață sângele, sau poate îi clocotește dar nu mai poate face diferența. Buzele coboară pe sfârcurile care gem de dorință. Tremura toată de teamă că preludiul este prea lung și o ațâța. Clipește așa ca și cum i-ar răspunde din priviri, anticipând momentul. Mâinile lui puternice o strivesc dar în același timp o și învăluie într-un dans al dorințelor interzise. Sărutul îi arde buzele și o dezbracă de toate gândurile.

Acum plutește goală în fața sufletului său. Nu mai are secrete sau emoții asuprite. Inima îi aleargă ca un cal nărăvaș într-un deșert căutând un izvor. Din tălpi simte cum îi ies rădăcini care vor să o țintuiască pe vecie pământului. Mirosul de ploaie pătrunde în inima celor doi, dându-le viață și răstignire.

Frânturi de amintiri o leagă de trecut ca un lanț greu ruginit. Nu poate uita trecutul, chiar dacă s-a luptat cu toate nălucile ca o fată Morgana ce își caută liniștea, ca o oază în deșert.

Toate amintirile o ațâță și o răscolesc și o duc în trecut. Cutia pandorei se dezlănțuie atunci când nu se așteaptă.

Gata...

Rostește cu un glas sugrumat.Trebuie ca să îmi închei socotelile cu tot trecutul zbuciumat și să merg înainte. ..,,

......

Amintirile îi fugiră brusc spre Murad…

Dacă mă întrebi cine e Murad, îți voi spune că

păreau o pereche minunată. L-am cunoscut la nunta lui

soră-sa, când venise în țară împreună cu el.

Tenul lui măsliniu îl făcea să iasă ușor în evidență

față de ceilalți nuntași. Îl păzea ca pe un mohican de

fetele din jur, care o priveau cu invidie. Își pusese tot

aurul primit în dar de la el, atât cât să-ți atragă atenția

încă de la un metru, și își încolăcea malițios mâinile în

jurul lui, cât să nu-l sufoce sau pierde. Că, de… Era

cineva… Așa se simțea. Mireasa era acum pe locul doi.

Bârfele din sală răsunau pe la colțuri cu invidie de

mahala… Că Emanuela se ajunse… Dăduse lovitura…

Brusc își aminti de clipele de amor petrecute

împreună dincolo. Totul în mintea sa avea altă culoare.

Încă nu putea uita chemarea nebună pe care a simțit-o în

prezența lui. Când îl văzu, pentru prima dată simți că îi

vine o fantezie teribilă de a face amor nebun cu el, chiar

dacă se cunoscuseră la un interviu la București. Își aminti

așa, fugar, scene de iubire care i-au aprins ca jarul…

Ieșise în grădina din spatele locației unde nunta se

desfășura nestingherită. Atunci o luă de mână și o trase

ca un copil spre camera care o primiseră de odihnă pentru

a doua zi de nuntă. Cheia se învârti în ușă cu un sunet

surd și înfundat. Doar luna privea spre ei prin fereastra

larg deschisă, cum se sorbeau din ochi și se lăsau duși de

chemarea trupurilor și a sufletelor goale, de mătase.

Murad se uita pe furiș în ochii mari și negri ai ei,

ceva striga din adâncul ființei ca un fior ce o cutremura.

Privea doar fascinată în ochii lui și se lăsă în genunchi ușor,

cuprinzându-i picioarele, alunecând într-un leșin tentant,

lăsând să i se dezgolească coapsele de voalul rochiei care

o strângea ca o menghină de nu mai putea respira. Apoi

își ridică din nou ochii strălucitori plini de chemare ce

nu-i puteai rezista, chiar de ai fi fost mort. Se lăsă ușor în

voia lui, cuprinsă de un tremurat vizibil. Era în același

timp ciudat, căci nu mai ajunseră până la pat în

dezlănțuirea nebună ce a urmat. Îi atinse ușor cu buzele

flămânde urechile și le săruta, alunecând ca un râu pe

gâtul subțire, iar când ajunse pe umeri, când sânul i se

zbătea între durere ispită și zbucium, atunci buzele

întredeschise îi cuprinseră sfârcul ce-i trepida de dorința

de a fi atins.

Era o dezlănțuire cu gemete nebune, ce se

împleteau cu vântul de afară, unde ploaia bătea în geamul

deschis ca un ropot frenetic. Natura trăia de parcă vroia

ca ploaia îngemănată cu geamătul ei să-i stingă focul prin

picurii de ploaie, prelinși pe geam. La un moment dat,

doar orologiul de pe perete bătea și liniștea se așternu ca

un covor peste răscoala sufletelor epuizate de

dezlănțuirea avută.

Se auzeau doar două bătăi în noapte ale unei inimi

nebune, care băteau odată cu tangoul unde doi miri își

împleteau jurămintele.

La un moment dat, se gândi că nunta aceasta ar fi

putut fi a ei, dacă ar fi aceptat acel voal negru de dantelă

care să-i ascundă frumusețea trecătoare de muritoare,

într-un harem blestemat, și să se supună regulilor.

Știa că Murad făcuse acest drum în România doar

pentru ea, ca să-i cucerească nu numai trupul dar și

inima… Și acum…

Amintirile cu Murad îi reveneau mereu în gând,

ajunsese să nu se mai poată concentra fără el în ceea ce

făcea. Într-o seară de amor, era să uite că era cu Alex și

mai era să-i șoaptească numele lui Murad printre

gemetele dezlănțuite.

Dar își aminti brusc că Murad avea obiceiul să

folosească biciușca și să-i trezească fanteziile perverse.

De multe ori, coapsele ei erau numai dungi subțiri

înroșite de atingerea biciului care era așa un ornament

sexual. Îi plăcea să-l lege de dunga patului cu eșarfele de

mătase primite în dar și să preia controlul în toate. Lângă

pat, avea întotdeauna un bol cu cuburi de gheață pentru

atunci când se înfierbântau, să i le pună toate pe trupul

gol, sorbindu-i picăturile de apă atunci când se topeau.

Făceau amor nebun, dezlănțuiți ca două furtuni care aprindeau

fulgere, indiferent de zi sau de noapte. Lumânările

din jurul patului îi îndemnau la visare și melancolie.

Într-o noapte, au adormit așa și a alunecat

cearceaful de s-a aprins. Strigau ca nebunii, cuprinși de

flăcări printre râsete. A doua zi, Murad i-a schimbat

divanul cu altul mai mare și mai frumos.

Nu putea uita nebuniile tinereții de cadână, care

s-a hrănit cu iubirea nebună. Iar acum, când vede că Alex

e ca un lemn, care nici măcar nu știe să o penetreze

adânc, așa cum numai Murad îi știa toate fanteziile

nebune, îi vine să urle.

Într-o noapte, deasupra divanului, Murad agățase

câteva baloane, care erau pline cu petale de trandafiri. A

scos pumnalul de care nu se despărțea niciodată și a țintit

sus și o ploaie de petale a venit din cer peste toată camera

sa. Oare cum putea uita toate micile lor picanterii

împletite cu plăceri?

Ea îi săruta picioarele de la vârful degetului mare

și până în creștetul capului nu se oprea. Erau într-o

frenezie nebună, scăldați de transpirație ca două izvoare

care își căutau matca. Muzica orientală era auzită doar

suav, ca dintr-o cascadă de tobe, sugrumate cât să se audă

doar în surdină, pentru a le încânta auzul.

De multe ori, îi plăcea să o privească cum dansa

din buric doar pentru el. Dansa ca o adevărată cadână

dintr-un harem. Știa că ea era aleasa sufletului lui și nu-i

păsa că tradiția îi permitea să aibă atâtea neveste câte

putea întreține. Era cât zece cadâne și îl sleia de toată

puterea, încât a doua zi era terminat ca o legumă. Simțea

că este aleasa sufletului lui pe vecie…Iar acum, când se

uită în pat la Alex, numai cât nu-i venea să-l strângă de

gât. Doar îl părăsise la un moment dat pe Murad pentru

Alex, iubirea ei din adolescență din țară. Doamne, cum a

putut face acest lucru…?

Doamne, ce proastă…gândea… Să lase mierea,

pentru ce…?

Se trezise brusc din visare, la crunta realitate.

Într-o zi, Alex îi luase din sertar pe furiș brățara ce o purta

la un picior, care era de aur, și o amanetase, pentru că

vroia benzină să-și facă plinul la mașină și te miri ce

mărunțișuri să-și ia. Era să îl strângă de gât, când a aflat.

Dar l-a iertat, ca de fiecare dată, ca o naivă, pentru că îl

iubea și pe el.

Alex nu-i mai satisfăcea toate dorințele, dar era

în suflet pentru că era legat de amintirile din

adolescență. De multe ori, rămânea moleșit pe pieptul ei,

ca un copil la pieptul mamei. Începuse deja să o irite că

nu mai reușea să simtă împlinirea erotică de care avea

nevoie. Pentru ea sexul era ca un combustibil ce o încărca

cu energie pentru a doua zi. Dorea aceea senzație

profundă care să o împlinească și să țină cât o veșnicie.

Dar odată cu timpul, simți cum o barieră se

strecură între ei și îi despărțeau. Poate și faptul că se

gândea mai tot timpul la Mur, căci așa îi plăcea să-l

dezmierde, fiind prescurtarea lui Murad, care era viril ca

un armăsar. Alex se pierdea în timp ce se simțea pătruns

în adâncul ființei sale. Era ca un copil rătăcit ce își căuta

cărarea. Poate că se gândea tot mereu la facturile ce le

avea de plătit sau la copiii ce-l tot sunau la ore aiurea.

Ea chiar îi zisese odată nervoasă: ori eu… ori

ei…

Dar cred că nu a priceput. Îmbătrânise săracul.

Ridurile i se zăreau șterse la colțul gurii, ce îl făceau să

pară un bărbat bine conturat, dar obosit. Dar, of…

Timpul trecuse și nu mai era ca atunci când îl

cunoscuse. Nici ea nu era ca odată, dar nu se vedea,

pentru că Orientul chiar i-a oferit o viață de cadână cu tot

ce și-ar fi dorit o femeie. Dar gândul de a pleca din nou o

rodea ca o menghină.

Oare de ce a riscat totul și venise din țara

făgăduințelor, aici, în sărăcie. Nu reușea să se

obișnuiască. Totul era foarte bizar. Într-o seară, i-a spus

lui Alex că vroia ca să-i spele picioarele. A scăpat cu

greu din mâinile lui dezlănțuite, care vroia să-i toarne

ligheanul în cap.Turbase ca un nebun....